Dan Leontescu

Miros de vodca cu bus si multitudine culturala

Mersul cu bus-ul e util si chiar placut, pentru unii. Nu si pentru cei care, cu mandrie de tip patriotic, spun ca nu au mers in viata lor, una mai scurta sau mai lunga de America, in bus. Am cunoscut si romani din aceasta categorie, care in afara faptului ca merg din cand in cand la frizer american, nu prea s-au schimbat de la venirea pe "taramul fagaduintei"…
Dar, un prieten oregonian plecat de ceva vreme din tara imi povestea ca merge cu bus-ul de trimet zilnic, si e foarte multumit de asta. De fapt, in aceasta stare de multumire relativa am regasit bucuria de a fi liber, de a fi departe de mizeria cotidiana din tara, de starea de saracie saturata de acolo, de salariile "uriase" de peste cam 100 de dolari, de fete cunoscute ca Nastase, Iliescu si Basescu, care invadeaza micul ecran mai abitir ca spoturile comerciale pe Fox sau CNN.
Si, dintr-o data, mi-am pus in cap sa merg si eu cu bus-ul, nu ca m-as plictisi prin downtown, ci pentru ca, mi-am zis, de ce sa nu fac si asta daca tot sunt in America si n-am bani sa merg la Las Vegas, de exemplu? Si nu mi-a parut rau. Atmosfera constructiva, vorba dlui Iliescu, oameni de toate culorile, mirosuri la fel, cu toate ca mai lejer ca-n Bucurestiul minunatului RATB. O dupa-amiaza de iarna cuminte, inainte de zapada mare, cand oamenii se retrag la apartamentele lor si se gandesc deja ce o sa faca Trail Blazers in meciul serii, sau ce mai fac tipii din Seinfeld. La orele astea, scaune libere mai greu. Oameni plictisiti, fetze muncite pentru dolar, bagaje. Se citesc ziare in toate limbile planetei, dar si poezie - cred ca e studenta la PSU, se asculta muzica la portabile cu casti, pare sport statal aici. M-am molipsit si eu, am radio stereo cu casti. Watson, ca Sony e pentru cei care munceste (sic).
A fost ca o strafulgerare de genul celor din "Highlander". Un miros puternic de vodca mi-a navalit in nara flamanda. M-am uitat in jur, incercand sa ghicesc de unde vine. Si caut. E, poate, de la doamna grasa, de culoare, cu buze groase de cantareata de gospel, care sta pe scaun si ar avea nevoie de inca unul; sau vine din dreapta, de la fata asiatica plina cu sacose in brate. Sau dinspre muncitorul de la PGE, scrie pe el, bucuros ca a luat banii azi, sta chiar langa mine. Pot sa ating un om care castiga vreo $40 pe ora. Asta da vedeta, nu Michael Jackson. Dar nu conteaza de unde vine.
Gandul ma trimite in tara, in zilele cand foloseam si eu bus-ul prin Bucuresti, o cutie miscatoare, ce parca mergea vesnic in reluare, indiferent de anotimp. Un cartier minunat, unde baietii cu bila-n vene demontau si lasau o masina pe butuci in 30 de minute. Era prin Sud, unde poate ati trait si unii dintre voi... Aici, cand oamenii plecau la munca, dimineata pe la 5, aveam o marca. Spirtul. Ti se lipea de nari si cine l-a simtit o data, nu-l uita toata viata. Venea din fatza, de la sofer. Care se incalzea cu lampa cu spirt, din cele care se foloseau in excursiile la munte, cu corturile. Pe el, si instalatia de bord. Acest miros se raspandea repede in tot autobuzul, cum se numeste la noi in tzara bus-ul (pentru cei care au uitat). Fie ca mergeam la scoala, fie ca mergeam la vreun club, la munca sau doar sa merg de dragul de a iesi din cartier, mirosul acesta din zilele de iarna adevarata ma urmarea si ma urmareste si azi.
Dar mai mult cel de vodca. De la muncitorii de la serele Berceni din schimbul de noapte, sau de la cei de prin fermele din jurul Bucurestiului, care la primele ore ale diminetii se intorceau rupti de munca la sticla de sanie. Si emanau. Miros de vodca ieftina, contrafacuta. E drept, in busul de trimet, puteti fi siguri ca era vorba de Smirnoff, Absolut sau Finlandia. Dar mirosul e acelasi, de vodca. Insa nu mai conteaza.
Aici, soferul made in US are instalatie proprie de incalzire, si semn al faptului ca traim intr-o tara aproape ideal de libera, nu are cabina inchisa. Doar o linie trasata pe jos, care spune ca nu ai voie sa pasesti in aria soferului. La noi, pe langa mirosul de spirt, vodca si mizerie spirituala si morala din acele zile de cartier din sud, mai era una: soferul se "proteja" intre peretii din plexiglas ai unei cabine ce semana astfel cu masina antiglont a Papei Ioan Paul al II-lea. Si in nici un caz pe acele linii nu vedeai oameni cu carti de versuri in mana. Nici macar ziare nu se prea citeau, ca trebuia sa-ti feresti buzunarele cu atentie, daca nu vroiai sa ramai fara vreo 2-3 luni din viata, cam cat dura pana-ti refaceai actele. La militie, primarie si alte corupte si birocrate institutii ale vremii. Care a trecut pentru noi toti, sper, pentru totdeauna. Dar amintirile, ca si mirosul de vodca - ce-mi arata acum cum e-n Romania ca-n America -, raman pe viata.