Dan Leontescu

Fata de la JCPenney

Sta cuminte la casele de marcat, chiar la intrare, tot timpul in picioare… Nu m-am uitat cum o cheama, pe ecuson. Oricum nu conteaza; ca ea sunt cu sutele, miile, in America. Bine, nu m-am uitat la ecuson ca aveam la ce sa ma uit…
Simpla, slaba elegant de ireversibil, un corp de balerina fara sa exagerez cu un cliseu, cam ca Mihaela, cu dedicatie… Par lung, bine tuns, cu fusta croita, normal, sexy, si un taior asemenea. E la Customer Reception. Dezinvolta, nu cred ca "sare" de 18. Chiar ma intreb, ca sa lucreze acolo o fi fost nevoie de semnatura de la parinti? Ar putea lucra intr-un office, cu succes, daca ar avea ceva IQ mai sus. Aici totul e incurajat. Esti incurajat sa lucrezi de tanar pentru diferite companii, chiar ti se propune sa faci asta prin reclame de o schioapa. O faci contra unei burse de studiu anuale. Intai mergi la colegiu, muncesti pentru ei in timpul asta, ca de asta te platesc din fragezime, si mai apoi vezi tu ce mai faci. Sau ce-ti ofera viata. La fete, e mai simplu. Multe lucreaza de mici, merg si la scoala, o perioada, de unde rezulta rubrica "some college". Unele se marita, sau fug cu baiatul din visul fara de cusur. Am vazut cu totii in filmele americane. Altele iau viata in piept si invata tare pentru a-si castiga un loc in societate. Mai sus. Categoria "a avut puterea sa mearga mai departe"... Clasicul exemplu de succes. Asa se intampla si cu partea masculina. E politica generala, de tip capitalist suta la suta.
Pierzi ani din cei mai frumosi ai vietii, dar faci un ban si poti imbatrani fericit cu doi lei in buzunar, sau cum scria cineva drag mie, de doi poli… Sa imbatranesti la pas fara sa-ti dai seama ca treci pe langa viata si viata pe langa tine. Te trezesti la 30, sau 40, ca ai adunat cateva stele la rever supraveghind impachetarea hamburgerilor frumosi mirositori la McD. Pentru unii frustrare, pentru altii nemultumire vadita, pentru unii impacare cu sinele. Am vazut asta, nu demult, in tara, tot la McD…
Si din nou imi zboara gandul la fetele de la tejghea. De la tejgheaua din economia de tranzitie, fara sfarsit, insa. Adica cea romaneasca. Unde nu vezi asa ceva. NU simplitate, curatenie, frumusete nealterata de farduri, pudre, impresii etc. DAR raspunsuri tupeiste, de parca tu ai fi angajat si nu ele, in majoritate urate, grase, puturoase. Sunt angajate ca aproape nu mai ai pe cine sa angajezi de pe piata. Au ramas doar cele "refuzate" la export in tari ca Grecia, Cipru, Italia si alte tari care "iau spuma". Chiar ma gandeam sa caut in minte un echivalent. Fata de la Cocor, Romarta, Unirii sau Piata Sudului. Dar nu se potriveste, toate sunt acre, plictisite, angajate pe… doi poli. Si acolo raman pe viata, condamnate la o moarte inceata, dar sigura. E drept, cele cateva care se mai gasesc bine cu fizicul si poate oarecum si cu intelectul stau si ele printr-un office, ca-n America. Situatia, nu office-ul. Asa ca negasind corespondent, merg mai departe. Si ajung in perioada, vazuta in filmele romanesti alb-negru din anii '60, cu tanara vanzatoare. Imbracata tot scurt, ca asa-s uniformele de serviciu, tunse la fel, ca asa e regulamentul intern. Atunci, sa lucrezi intr-un magazin era bine. Terminai liceul si, daca mama avea "conexiuni" cu mai marii, intra si fata "pe serviciu", chiar la 18 ani. Si multe acolo ramaneau, pe drumul spre pensie.
O singura amintire frumoasa generata de filmele la comanda din acea vreme, in care societatea socialista trebuia frumos colorata: fata care primeste un trandafir rosu, sau o garoafa, de la un admirator, in mijlocul raionului unde lucra. Nu mai stiu, cred ca era in "Un film cu o fata fermecatoare". Daca nu l-am nimerit, macar pot spune ca mi-a placut titlul si de aceea l-am citat. Precum papusa de la JCPenney, dintr-o seara blanda de sfarsit de martie, intr-un magazin mare si aproape gol, dintre doua orase aproape la fel, dintr-o lume care nu are numitor comun cu cea in care toti sunt un singur numitor…

PORTLAND OR 2005